Undeva,candva...

vineri, 25 februarie 2011

Leaganul din palma...

Eram înconjurată de verde şi miros de mucegai, dacă te opreai puţin să priveşti pământul cum fremăta în lipsa de apă şi paşi, vedeai cum colţul ăla de rai nimicea deşertica imagine a unui ţinut nepăsător. Ce căuta bucata aia de verde în mijlocul sterp şi ridicat al naturii, nimeni nu poate şti... dar era vocea ca de legendă a unui mic scrânciob care se lasă domesticit de fiecare trecător.
O după amiază fierbinte de septembrie îmi îndrepta paşii catre acolo şi cu o singură privire aveam să recunosc o fărâmă de lumină într-o mică pădurice la marginea unui sat bătrân.
Era un concert vioi de apă şi foşnet, un trecut în continuă fragezire, urme adânci de îndragostiţi, sau suferinzi, de călători nimiciţi de atâta linişte.
În colţul ăla de rai începe povestea mea.
La o aruncătură de băţ l-am zărit. Era gol şi trist, poate că nimeni nu-şi mai odihnise demult sufletul acolo. Mă aştepta.
M-am apropiat încet, parcă să nu distrug supremaţia norilor ascunşi după leagănul ăla. M-a primit în dansul inerţiei dorite… am început să plutesc şi odată cu mine totul plutea în jur: cerul, frunzele, fântâna, golul ăla adulmecat de trecut… totul se năruia în mine de parcă m-ar fi lăsat să conspir la neatenţia unei frunze ce avea să mi se prindă în poală.
L-am privit, avea ochii vii... atât de vii încât pământul nu-şi mai găsea locul în mogâldeaţa aia de cer. Era una cu vântul, era acel leagăn răsturnat de forfotă şi zgomot, iar el vroia linişte. A început să o caute cu calm in jur. Mi-a căutat ochii şi mi-a zâmbit. Avea ceva în zâmbetul ăla, o copilărie uitată, o durere nezămislită încă, o dorinţă de a poseda scrânciobul şi de a zbura odată cu el spre lumea lui.
Se mişca liniştit, cu aceeasi unduire verticală retezată de gravitaţia pământului. Era atât de fascinant să-l priveşti cum se leagănă la fiecare consternare a frunzelor, a vântului şi a cerului. Era sclipitor cum se uita dincolo de oaza aia fascinant de primitoare. De ce tot ce e frumos doare? De ce simţi cum năvăleşte lumina prin piept şi în loc să urci, te agăţi bezmetic de stâlpul ăla şi de altul până când oboseşti de goliciune şi pustiu prin oase.
Aşa era el... Un copil îmbătrânit de atâtea mişcări ştiute şi simţite până atunci. De ce m-a adus în povestea lui? De ce mi-a arătat leagănul unei după amiezi obişnuite? Poate pentru că el vedea obişnuitul în mii de serpentine, în ulei şi răşină de brad, sau poate chiar în palmele lui muncite şi vii.
M-am aşezat în braţele de lemn, m-am rezemat cu fruntea de cer, am închis ochii şi am visat la El. Îl căutam printre frunze, în ţipătul trist şi neacordat al unor gâşte obosite, în liniştea turbată miruită de atâtea apusuri şi dimineţi.
Totul era: aceeaşi zi, cu alte suflete şi alte legănări spre trecut. Mă încerca liniştea când roteam ochii prin împărăţia lui. Doream să îi prind mâna şi să adorm acoperită de verde, să simt cum braţele alea din lemn prind viaţă, să le simt căldura şi dansul când mă las adâncită în poala lui.
- Să mergem, mi-a zis.
- Hai să-ţi arăt o altă baltă.
Eram fascinată de naturaleţea cu care-mi prezenta fiecare colţisor ascuns prin buzunarele vremii lui. Mi-am întors privirea spre leagăn, nedumerită parcă de mişcarea continuă, după ce m-am desprins de visul de lemn.
Cum să-i zic că am mai fost acolo? Că fiecare din noi a mai fost?
Cum să-i zic că fiecare pas spre aşteptare, e de fapt mântuirea regăsirii? Cum să-l fac să mă vadă, să mă simtă, să mă legene în plin verde?
M-am ridicat parcă nesupusă, cu dorinţa acută de a explora şi mai mult, de a pătrunde şi mai mult în lumea lui, micul lui univers din mult galben, verde şi albastru, cu firişoare de praf ce zburdau libere în tot neajunsul ăla.
Am privit leagănul în nebunia de culori şi m-am văzut aplecată spre el. Aveam mâna prinsă de un braţ puternic, înalt şi plin de căldură, care mă ţinea strâns parcă să nu-mi piardă bătăile inimii. Mă legăna absurd în jocul unei alte zi, unui alt "acelaşi" unei după amiezi pline de vals şi linişte ghemuită în mine.
Nu erau braţele vegetale din cer, nici minunea din ochii lui... era un zâmbet prin toţi porii ăia de lumină şi nedeschidere... Se vroia cu totul afară din el, iar eu i-am intins mâna...
Ce pacat că numai leagănul meu aşteaptă infinite regăsiri, numai povestea din leagăn îmbrăţişează dansul celor trişti, sau îndrăgostiţi în nebunia verdelui, ce păcat că acele braţe puternice, adânc înfipte în pământ, erau doar o poveste din leagăn...
Am întors privirea spre scrânciob... era atât de gol, iar El mă aştepta în faţa mea. Îmi căuta mâinile, să mi le cuprindă, să mi le prindă de cerul lui şi să zburăm în colţul ăla de rai.
Trebuie doar să ştii povestea din leagăn. Trebuie doar să speri la o nouă adiere care să mişte din loc leagănul din palma-ţi...
Celestine