- Nu e cutie copil drag…
- Bunicule dar e viu omul ala?
- E viu taicuta…e viu, cum nu…
- Si el stie ca e în cutie bunicule?
- Stie taicuta.. stie…
- Si are voie sa iasa de acolo?
- Pai el nu iese, el doara sede acolo sa ne vorbeasca noua… despre una alta…
- E departe bunicule?
- Peste mari si tari puica draga…
Asa începe povestea mea!
O zi obosita de iarna, în care am petrecut ore în sir agatata de geam. Avea sa mi-aduca bunelu omul din cutie. Si ce zgomot…si ce agitatie prin camera mea…si aveau sa bage cutia aia într-o priza si din priza aia lumea de peste mari si tari, avea sa ne vina noua în casa.
Bunelu’ aseza tacticos cutia si se roti in jurul ei de câteva ori… se apleca buimac dupa ceva si il vad cum se prinse cu mâinile de genunchi:
- Puica draga…iaca si noi ca tot omu, de-amu’ sedem si noi prin lume cu ochiu pe sticla..
- Bunicule, dar lumea asta ne vede ca ne uitam la ea?
- Nu ne vede, nu ne aude.- Ia vin’ la mine copile, sa-ti zic o poveste despre omul din cutie…o poveste despre lumea de peste mari si tari…
A fost odata o fetita care toata viata ei nu cunoscu lumina zilei si nici a noptii, nici lumina soarelui si nici a lunii…nici râsetele copiilor auzite din patutul ei si nici zgomotul ploii pe streasina… dar fetita aia avea un dar si nimeni nu stia ce boala napadise sufletul ei.
Nu vorbea, nu cânta, nu se juca… doar statea în fata unei cutii de sticla si vorbea în fiecare zi acolo, de parca o vietate ascunsa puse stapanire pe cutia fetiteiZilele treceau si parintii fetii erau din ce în ce mai îngrijorati si într-o zi se hotarâsera sa duca fetita la un camin pentru copii, sa forteze copila sa iasa din casa si sa prinda puteri. Si câta suferinta si câte lacrimi aveau sa cutremure casa lor, dar fetita nu vroia sa plece fara cutia ei si pace.
În seara aia, aproape de Craciun, fetita isi impreuna mânutele pe cutie si numai ce isi desprinse vocea de trup si chema vietatea aia la lumina!
Un omulet roz si dolofan i se urca pe mâna si apoi urca zglobiu pe patutul fetii… si începu a-i cânta…
Atunci fetita il intreba:
- Omule din cutie…ce sa-i dau taicutei de Craciun?
- O cutie…îi raspunse micul Bogus.
- O cutie? Se mira fetita aproape schitând un zâmbet.
- Da ! o cutie cu tot ce vrei tu înauntru ei
Fetita multumi micului rozalind si se apuca sa faca o cutie imensa si sa deseneze pe ea, flori si soare si luna si stele si copii… multi copii jucându-se în ploaie…
Si nici nu realiza câte cutii facuse, toate frumos colorate iar omuletul din sticla o ajuta sa le îmbrace si sa le sorteze si sa aseze imensa cutie lânga brad..
Apoi se ghemui iar în cutia fetitei zicând:
- Acum draga mea, cheama-ti taicuta si daruieste-i lumea ta.
Fetita se duse fuguta lânga brad si numa’ ce striga taicuta sa vina sa vada minunea de Craciun!
Si mare îi fu mirarea bietului om sa-si vada copila vorbind si zburdând în jurul bradului, leganând o cutie mai mare decât ea.
Bucuros omul ca-si revenise copila din boala grea ce puse stapânire pe copilaria ei, o lua în brate si-i zise:
- Ei fata tatii, ce mare bucurie si ce minune îmi daruiesti tu în seara de Craciun?
- O cutie taicuta… o cutie cu toata lumea mea în ea…
Cu ochii curiosi pana la infometare, însfaca cutia si începu sa jupoaie cu nerabdare culori peste cuori, copii si stele si luna si ploaie…toate se spulberau gramada pe covor…si fetita le aduna cu grija si le punea în poala tatalui ei
Si numai ce începu a se înrosi de nedumirire si tulbure însfaca bratul fetii si o împinse de lânga dânsul:
- Îti bati joc de mine copila? Ce înseamna toate astea? Din cutie în alta cutie, toate cutiile în alte cutii…de ce atâtea cutii? Ce sa fac cu atâtea cutii goale?
Atunci fetita izbucni în plâns si printre lacrimi, se apleca lânga maldarul de culori tot felul de flori si de livezi si atâtia copii o priveau frânti si sifonati pe covor…si zise:
- Asta nu e lumea mea…ea nu arata asa rupta, îndurerata si aruncata pe covor!
- În cutia asta taticuta…era toata copilaria si iubirea mea pentru tine! Dar n-a încaput taicuta…n-a încaput intr-o singura cutie…
M-am ridicat înmarmurita de langa bunelu’ cu ochii în lacrimi si m-am dus spre cutia ce vorbea prin toata camera… si i-am zis:
- Eu nu vreau lumea din cutie bunicule… nu vreau omul din sticla de peste mari si tari care ne vorbeste…
- Eu vreau stelele si ploaia, luna si copii de-afara si de peste mari si tari de nu voi ajunge sa-i vad si sa-mi vorbeasca, atunci am sa-i scot din priza!
Atunci bunelu’ începu a râde zicându-mi la ureche:
- Copila draga, azi e o cutie care ne vorbeste, mâine vor fi doar umbrele lor lânga usi si cine mai stie… poate chiar o sa putem atinge cu mâna peste mari si tari, iara toata lumea ta si a mea… sa fie lumea noastra, a tuturor!
(Maya)
http://www.youtube.com/watch?v=Fg79xPJrwYI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu